Ca la Swift. Ciupind, probabil, din amintiri despre marele satiric, monografia lui B. Jordan şi Lucian Predescu „Caragiale. Tragicul destin al unui mare scriitor”, editura Cugetarea, 1939, se ocupă şi de directoratul lui Caragiale la Teatrul Naţional.
„Ochiul său vigilent nu lasă să-i scape nimic. E iritabil şi puţin lipsit de manieră”.
Se dă şi un exemplu:
„Debutul în directorat şi-l face cu o straşnică palmă aplicată unui băieţaş din culise, care nu-l salutase”.
Urmarea incidentului?
De natură a stîrni hohote de rîs:
„Pălmuitul de atunci este viitorul şef al cabinierilor de Naţional, care a fost toată viaţa mîndru de palma care i-a dat-o Caragiale şi care, pentru a face plăcere celor ce visau să-l asculte povestind despre fostul director, spunea mereu, cu un aer de mîndrie: «uite, aici mi-a dat-o»”.
Scenă copiată de realitate din opera de ficţiune a lui Caragiale – se vor grăbi unii să spună.
Nu cred.
Sarcasmul de acest tip,…